“Un adevăr trece prin trei etape.  Mai întâi este ridiculizat.
Apoi i se opune rezistenţă înverşunată.
Abia în faza a treia este acceptat ca fiind de la sine înţeles”
Arthur Schopenhauer

Terapia cu urină este o metodă terapeutică naturistă, pe cât de simplă pe atât de eficientă, bazată pe puterea de vindecare a urinei proprii. Această practică este folosită din vremuri imemoriale la mai toate popoarele, iar în prezent terapeuţi din întreaga lume fac adesea referire la eficienţa acesteia. Începând cu „leacurile băbeşti” despre care a auzit aproape oricine şi care includ printre altele utilizarea urinei atât extern, cât şi intern şi până la Congresele Mondiale de Urinoterapie la care se reunesc medici şi cercetători celebri din întreaga lume, această terapie reprezintă o realitate de necontestat, cu rezultate de multe ori miraculoase. proteine-in-urina
Urinoterapia a fost menţionată adesea de-a lungul istoriei umane.
În India această terapie este respectată de mii de ani ca „mamă a medicinii ayurvedice”. Din India până în Alaska, trecând prin Tibet, Japonia, Siberia, Anglia, Germania, Franţa, America, China şi multe alte ţări, practica urinoterapiei este foarte răspândită. De altfel, şi în tradiţia românească se cunosc utilizările urinei. Cei care au crescut la ţară îşi mai amintesc probabil cum bunicii îi sfătuiau să se spele cu urină în caz de zgârieturi pentru a opri sângerarea, în caz de arsuri, în caz de acnee sau eczeme. Masajul cu urină este recomandat din bătrâni pentru ameliorarea multor afecţiuni, de la răceală la hepatită şi chiar pentru îmbunătăţirea vederii. Este cunoscut la ţară că mâinile pline de băşici după efectuarea unor munci grele se vindecă prin masajul cu urină.
Urinoterapia este elogiată pentru imensele sale beneficii de Galen (129-199 D.C.) precum şi de Plinius, în scrierile lor medicale. Aceasta este prezentată ca tratament pentru muşcături de câini şi şerpi, afecţiuni dermatologice, ale ochilor, arsuri şi plăgi. La fel este menţionată şi de către Paracelsus (1493-1541) sau Christian Wilhelm Hufeland (1762-1836), prieten apropiat a lui Goethe. La începutul anilor 1800, o carte numită „1.000 de lucruri notabile” descrie practica tratării prin urină ca având efecte miraculoase în cazul unui număr impresionat de boli. În secolul 18, un dentist francez a elogiat urina ca apă de gură excepţională. În Anglia între 1860-1870 consumarea urinei proprii a fost o cură folosită la scară largă pentru vindecarea hepatitei. Din vechime până în timpurile moderne, eschimoşii din Alaska au folosit urina ca antiseptic pentru a trata rănile.
Cea mai veche şi probabil cea mai completă sursă de informaţii referitoare la terapia prin urină se găseşte în Damar Tantra, sub titlul de Shivambu Kalpa Vidhi. Numele tradiţional al terapiei prin urină este Shivambu Shastra. Shivambu se traduce ca „apa lui Shiva”, făcându-se referire la caracterul favorabil al acestei practici – Ambu înseamnă apă. Shastra înseamnă cunoaştere „în afara timpului”, adică nu se schimbă odată cu timpul, locul sau circumstanţele. Prin Shivambu se fac referiri la urină – Shiva desemnând  aici falusul (organul sexual masculin, cât şi sistemul urinar).
Un alt nume tradiţional al urinoterapiei este amaroli. Cuvântul sanscrit amaroli este destul de dificil de tradus cu exactitate în limba română. El are mai multe semnificaţii, cea mai apropiată echivalare a sa în română fiind „nectarul nemuririi” (amara semnifică în limba sanscrită nemuritor).
Damar Tantra conţine 108 aforisme, care dezvăluie virtuţile nebănuite ale urinei şi modalităţile secrete de tratament. Aici sunt descrise complet  procedeele şi efectele tehnicii de Shivambu Kalpa. „Băută astfel cu perseverenţă, urina este un tainic nectar divin (amrita)! Ea poate înlătura în scurt timp bătrâneţea, precum şi o mulţime de tipuri de boli” spune Aforismul 9. Tot în acest text sunt descrise toate puterile paranormale (siddhis) ce pot fi dobândite prin folosirea cu regularitate a lui amaroli.
Urina este un produs secundar steril, rezultat în urma filtrării sângelui
În cazul multor oameni obişnuiţi mai persistă un puternic blocaj de natură psihologică în privinţa acestei tehnici care îşi propune să răstoarne una dintre cele mai puternic înrădăcinate prejudecăţi: aceea că urina noastră ar fi un deşeu toxic. Adevărul este că urina nu este un deşeu, ci ea este chiar un panaceu universal, având virtuţi vindecătoare şi regenerante aproape miraculoase, care permit utilizarea ei cu succes în cazul tuturor bolilor cunoscute. Urina, introdusă în organism, acţionează ca un autovaccin, nu numai vindecându-l, ci şi întinerindu-l.urine_1
Chiar medicina spune că urina nu este o substanţă toxică, respinsă de organism. Denumirea medicală a urinei este de „ultrafiltrat plasmatic” pentru că aceasta este un produs secundar al filtrării sângelui, nu un reziduu al filtrării.
Urina este un derivat purificat al sângelui, produs de rinichi. Funcţia principală a rinichilor nu este una de excreţie, ci aceea de reglare a tuturor elementelor din sânge şi a concentraţiilor acestora, după ce elementele toxice au fost îndepărtate din sânge cu ajutorul ficatului, urmând să fie eliminate ca reziduuri solide. Rinichii reprezintă de fapt cel mai complicat, dezvoltat şi rafinat filtru cunoscut până acum. Astfel urina este, de fapt, cea mai pură apă pe care o putem bea. Un rinichi este înzestrat cu 115 kilometri de tuburi şi peste un milion de tubuli, numiţi nefroni, care la un loc formează un organ ce nu este mai mare de 4 centimetri. Fiecare nefron în sine este o structură foarte complicată, capabilă să selecteze ceea ce este necesar corpului şi să elimine anumite substanţe.
Rinichii filtrează sângele, păstrându-l pur şi eliberându-l de substanţele nefolositoare sau în exces, menţinând astfel echilibrul chimic, al apei şi al sărurilor minerale – funcţie pe care doar rinichii o au în corpul uman. Elementele importante din sânge sunt filtrate şi evacuate nu pentru că ar fi toxice şi dăunătoare pentru organism (nici o substanţă care a fost în sânge nu poate fi dăunatoare pentru persoana de la care provine), ci deoarece corpul nu are nevoie de o anumită concentraţie a unui element în acel moment specific. De aceea nu există două mostre de urină în lume care să conţină exact aceiaşi componenţi, iar când sunt reutilizate, aceste substanţe chimice şi nutritive acţionează ca vaccinuri naturale, agenţi antibacterieni, antivirali şi anticancerigeni specifici doar acelui corp şi numai în momentul respectiv.
Efectele terapeutice ale urinei sunt folosite în industria farmaceutică
Multe dintre substanţele care compun urina sunt folosite azi de către industria farmaceutică. Ureea – considerată otrava din urină este baza pentru o gamă largă de medicamente şi cosmetice. Studii ştiinţifice au arătat că odată reciclată prin ingerare, ureea este convertită într-un aminoacid esenţial, ajutând corpul să folosească mai eficient proteinele. Ureea s-a dovedit a fi şi un agent antibacterian şi antiviral extraordinar de eficient, una dintre cele mai bune substanţe naturale diuretice şi una dintre cele mai eficiente substanţe emoliente ale pielii descoperite vreodată.
Marginalizarea urinoterapiei, o meteahnă a societăţii de consum: nimeni nu face reclamă la ceva ce e gratuit, deci nu poate fi vândut.
Terapia prin urină – una dintre cele mai vechi forme de vindecare şi una dintre cele mai eficace şi mai simple terapii naturiste – este disponibilă tuturor gratuit, lucru extrem de important în epoca modernă. În fapt, acesta este şi motivul pentru care urina nu a fost promovată ca  medicament, pe lângă faptul că este controversată: ea nu reprezintă o sursă de venituri. Pe lângă faptul că este accesibilă în mod gratuit, mai are şi avantajul că substanţele conţinute de urină sunt perfect naturale şi nu provin din diverse procese de sinteză chimică. Astfel tratamentul cu urină nu produce efecte secundare sau alergii, cum se petrece în cazul medicamentelor sintetice. Cu toate acestea, în societatea modernă urinoterapia este pe nedrept marginalizată şi menţinută într-un con de umbră în favoarea altor tratamente care folosesc tot felul de produse de sinteză sau alte tehnologii nenaturale, fiind astfel mult mai toxice, cu efecte secundare grave şi totodată mult mai scumpe.
Terapia prin urină face parte integrantă din cele mai vechi sisteme vindecătoare care au existat pe pământ. “O boală poate fi vindecată prin diferite mijloace, dar cel mai bine este să o previi. Atunci când tratezi o boală, trebuie să ştii mai întâi care este cauza ei: stresul, dieta alimentară, mediul în care trăieşti etc. Tratarea unei boli fără a elimina cauza care a stat la baza apariţiei ei este ca şi cum ai lua un algocalmin după ce ţi-ai tras una în cap cu ciocanul, continuând în acelaşi timp să te loveşti cu el în cap. Este evident că dacă nu te-ai fi lovit deloc, nu ai fi avut nevoie de nici un algocalmin”, spune Harald W. Tietze în cartea Urina – apa sfântă. De altfel, iată ce spunea şi părintele medicinii Hippocrate: “atunci când un om doreşte cu adevărat să se însănătoşească, mai întâi el trebuie întrebat dacă este într-adevăr hotărât şi pregătit să suprime în totalitate cauzele bolii care îl face să sufere. Dacă atunci el răspunde afirmativ, numai după aceea va fi cu adevărat posibil ca el să fie ajutat să-şi redobândească sănătatea”.
Urina are abilitatea de a influenţa toate nivelurile fiinţei – de la cel fizic, la emoţii, minte, până la aspectele subtile ale fiintei. Acesta este şi motivul pentru care în vechime amaroli nu era folosită exclusiv ca metodă de tratament, ci şi ca practică psiho-spirituală.
surse:
Urina – apa sfântă, de Harald W Tietze, editura Mix, 2005
Dr. John Armstrong, The Water of Life, 1990.
Coen van der Kroon, The Golden Fountain: The Complete Guide to Urine Therapy, 1996.
Beatrice Bartnett, Urine Therapy – It May Save Your Life, 1996.
Martha M. Christy, Your Own Perfect Medicine, 1998.
Dr. A. H. Fee, Urinalysis in Clinical Laboratory Practice, Cleveland, 1975.